Autocunoaşterea, o deformare a esenţialului uman, poziţia logoterapiei lui Frankl

Autocunoaşterea, o deformare a esenţialului uman, poziţia logoterapiei lui Frankl

Conform logoterapiei, nazuinta, aspiratia primara a omului este Indreptata spre sens . Sensul vietii nu poate Insa sa fie acela de a se autocontempla si autoobserva  . Pentru ce ar fi venit el pe lume, daca soarta sa (determinarea, rostul) ar consta In Instrainarea si Inchidere fata de lume ?

Preocuparea excesiva cu sine Insusi In sensul unei “sechestrari” In sine, coexista mai degraba cu o pierdere a deschiderii fata de lume . Capacitatea de a fi deschis pentru sens si valori, In lume este caracteristica pentru oameni. Daca lipseste, atunci omul Isi greseste rostul, determinarea reala, esentiala a fiintei.

Viktor Frankl

Aceasta duce la Imbolnaviri psihogene . Preocuparea excesiva fata de propria sanatate, de exemplu, caracterizeaza ipohondrul, asa cum interesul necontenit pentru propriile stari sufletesti caracterizeaza In general pe nevrotic .

Datoria vietii omului, prin care Isi desavarseste rostul (ceea ce Il tine apoi sanatos sufleteste), consta mult mai mult In depasirea sinelui, In „auto-transcedere”. „O autoreflexie perfecta, desavarsita nu este cu putinta. Ea nu este nici necesara, pentru ca nu este sarcina spiritului sa se observe pe sine si sa se oglindeasca pe sine. Fiintei omului Ii este proprie orientarea, directionarea, fie spre ceva, fie spre cineva…”. Cu alte cuvinte: “omul este OM In totalitate, numai acolo unde se consacra In Intregime unui lucru sau se daruieste In Intregime unei persoane. Si In Intregime el Insusi, devine acolo unde se trece pe sine cu vederea, unde se uita pe sine”. .

Autocunoasterea conduce omul la a nu-si orienta atentia spre lumea sensului si a valorilor, la retragerea daruirii lui unei sarcini sau unor valori ale trairii. El este preocupat cu sine Insusi In mod reflexiv (“hiper–reflexie”, ). In preocuparea hiperreflexiva cu sine Insusi, ceea ce se petrece In lume, provocarea, solicitarea situatiei vizavi de om, nu mai prezinta interes. Nu mai prezinta interes apelul momentului. Devine plin de interes ceea ce omul simte si ceea ce i se Intampla. Aceasta are o serie de urmari pentru modelarea vietii omului. El pierde din vedere apelurile vietii, pierzand astfel posibilitatile de a-si construi cu sens viata .

Cel astfel preocupat cu el Insusi, nu se mai mentine In postura celui apelat de Intrebarile vietii. Neraspunzand Intrebarilor, acesta se sustrage In final responsabilitatii . Nu efectul actiunii sale este important, ci importanta este numai valoarea retroactiva a actiunii sale si influenta trairii sale. Trairea sa devine lipsita de consideratie, nu tine seama de nimic, iar actiunea sa devine iresponsabila.

Observarea supradimensionata a sinelui, a sentimentelor sale (ca de exemplu bucuria, placerea, frica, mania, grija, dispozitia afectiva) duce la subminarea sentimentelor pozitive si la sporirea atentiei vizavi de sentimentele negative. “Cu cat el (omul) vaneaza mai mult fericirea cu atat mai mult o goneste” . In spirala sentimentelor negative se ajunge cand, de exemplu, acordam unei dispozitii depresive prea multa importanta si pe deasupra devenim tristi pentru ca suntem depresivi .

Starile sufletesti sunt dupa natura lor “efecte secundare” ale nazuintei spre sens si valori . Daca ele aluneca In centrul intereselor, acest lucru duce la o saracire umana si la pierderea sensului vietii. In cautarea unei Impliniri In viata, omul este Impins Intr-un cerc vicios daca, este orientat de catre autocunoastere, sa o caute In el Insusi (Implinirea) si sa-si observe sentimentele.

In plus, autocunoasterea duce usor la dezvoltarea In sine Insusi a tuturor Inclinatiilor firesti si tendintelor fara a tine seama daca acestea pot primi un raspuns (se justifica). Astfel, energii agresive, libidinale, homoerotice, carora nu li se da frau liber, care nu sunt consumate, sunt privite ca nefericire proprie. Cum se poate atunci lua distanta fata de “ticalosul din om”, despre care a vorbit Frankl In prelegeri publice?

Cand psihodinamica devine o realitate a vietii printr-o suficient de Indelungata autocunoastere si situare a psihicului In centrul atentiei, atunci omul va fi tot mai mult preocupat sa-si impuna Inclinatiile si pulsiunile, sa-si faca capriciile, pentru a se “realiza pe sine Insusi.” El devine lipsit de gandire etica si lipsit de consideratie.

Doar pe baza teoriei persoanei este imposibil de a ajunge la o autocunoastere veritabila. Persoana, ca “centru al actelor” , nu se poate avea pe sine ca obiect. Ea este subiect, si, daca s-ar putea face “obiect” al observarii ar Inceta sa mai fie “subiect” . Ca atare ea este „pozitia” de observator, „acolo Insa unde este o pozitie nu poate fi un obiect, iar astfel nu poate nici subiectul sa devina In mod desavarsit propriul sau obiect”. „De fapt, spiritul se dovedeste cel putin prin el Insusi de nereflectat, fiind pana la urma orb vizavi de oricare autoobservare  care ar Incerca sa-l surprinda In originea sa, la locul sau de obarsie”. Chiar actele persoanei sunt conform lui Scheler  „inobiectuale”: actele „nu pot fi obiectualizate. Un act este imposibil a fi obiectul observatiei”.

Persoana nu se poate vedea pe ea Insasi. Incercarea de a se vedea pe sine Insusi si In felul acesta esenta sa, eclipseaza persoana, substituie faptul ei esential de a fi subiect, o Impiedica sa se exprime. In final, ceea ce se va vedea din ea este un artefact. Frankl  : „Si toate acestea sunt valabile nu In ultima instanta si despre toate cunostintele reflexive, despre actele reflexive – este valabil si despre recunoasterea propriului meu Eu nu doar a lui ‘non-Eu’ – si In Eu deoarece prin el Insusi  Eu-ul  nu poate ajunge la sine Insusi: orientandu-ma intentional spre mine, devin transcendent fata de mine. Chiar daca propriul meu act, este cu totul ‘al meu’, observat de mine Insumi, el nu mai este eu Insumi, deja el nu mai este eu autentic, ci este doar eu inautentic (…). Orice am (intentional), acela nu sunt eu (nu sunt eu existential) si este valabila si viceversa: ce nu sunt eu (existential), nici nu pot avea (intentional). Asa cum subiectul are existenta, tot astfel Isi pastreaza si obiectul transcendenta”.