Freud si teoria asupra isteriei

Secolul XIX a constituit perioada de vârf a isteriei, şi atunci s-a făcut trecerea metaforică de la simptom la comportament, când boala şi suferinzii au ieşit în faţă.

Efectul său direct a fost de a localiza isteria în sfera politicilor sexuale. Într-o societate cu un punct de vedere predominant patriarhal, istericul întrupează feminitatea însăşi, ca problemă şi enigmă. Aceasta este poziţia din care Freud a abordat isteria. Faimoasa întrebare pusă într-una din ultimele sale lucrări, Ce vrea de fapt femeia?, poate fi văzută ca o continuare a confruntării fructuoase cu această boală ce ridică atât de multe întrebări şi pe care a studiat-o încă din tinereţe. Într-adevăr, nu este exagerat să afirmăm că întâlnirea lui Freud cu isteria şi cu pacienţii suferind de această condiţie se află chiar la originea psihoanalizei. Printre condiţiile psihosomatice, doar isteria, cu expresivitatea sa unică şi abilitatea de a simboliza conflictul şi suferinţa într-un limbaj alternativ, se dovedeşte a fi, alături de interpretarea viselor, „calea regală spre inconştient”.

Nu putem evoca isteria, nici măcar într-o lectură contemporană, fără să facem legătura cu abordarea freudiană a acesteia. Isteria este paradigma nevrozei, ea a contribuit la răspândirea unui nou câmp epistemologic, şi anume a psihanalizei. Această paradigmă s-a construit pe parcursul întâlnirilor lui Freud cu diverşi maeştri.

 2.1 Întâlnirea cu Charcot

A constituit un moment inaugural pentru psihanaliză – termen apărut pentru prima dată în 1896, într-o revistă de neurologie consacrată etiologiei sexuale a nevrozelor (21). În 1885, Freud, pe atunci în vârstă de 29 de ani, beneficiază de o bursă în străinătate (37) – mai precis în Franţa – unde îl cunoaşte pe deja celebrul Charcot. Fascinaţia lui Freud pentru Charcot – cu tendinţe de venerare – exista deja până în punctul în care Freud îşi botează fiul Martin. Raport asupra studiilor mele la Paris şi Berlin (37) din 1886 abundă în dovezi ale admiraţiei lui Freud pentru doctorul francez: „Am fost atât de atras de această personalitate încât hotărâi curând să nu frecventez decât acest spital şi să nu urmez decât învăţăturile acestui singur om” (37). Puţin mai departe el adaugă: „Contactele permanente, personale, ştiinţifice pe care le-am avut cu maestrul mi-au stimulat zelul pe tot parcursul celor cinci luni pe care le-am petrecut la Paris” (37). Freud scrie un necrolog la decesul lui Charcot în 1893 (28) „Nu era o persoană care să mediteze îndelung, nici un gânditor, ci era înzestrat cu  o natură artistică, era un vizionar…” (28) Vorbind despre Charcot, Freud apăra drepturile lucrului pur clinic, care constă în a vedea şi a ordona. Aceasta este de altfel şi abordarea teoretică a DSM IV, varianta din 1996.

În timpul voiajului său la Paris, Freud descoperă isteria şi hipnoza („am rezervat observaţiilor referitoare la isterie şi la hipnotism un loc considerabil şi asta pentru că aveam de-a face cu chestiuni în întregime noi…”(28) ). El îl întâlneşte pe Charcot la Salpetrière. Întâlneşte omul dar şi hipnoza, şi isteria traumatică.  Freud reţine din acest sejur parizian metoda lui Charcot, care constă în alegerea, ca punct de plecare în cercetarea clinică, a cazurilor cele mai bine fundamentate, complete, considerate a fi tipul perfect de maladie şi de la care se pot deduce toate celelalte cazuri prin tranziţie.

Freud părăseşte Parisul în 28 februarie 1886 (40). Două luni mai târziu îşi deschide un cabinet privat la Viena. Va continua în anii care urmează să comenteze, să interpreteze şi să îmbogăţească lecţiile lui Charcot despre isterie. În 1888, el reia cu fidelitate descrierile clinice făcute de Charcot. La sfârşitul articolului Isteria (59) el aduce o contribuţie originală, care va fi reluată mai târziu. „Semnele fizice” din cadrul crizelor de isterie diferă de anesteziile şi paraliziile observate în cadrul afecţiunilor organice. Şi de acolo, Freud anunţă articolul care nu va apărea decât în 1893, dar a cărui idee încolţise din 1886 la Salpetrière. Ceea ce este frapant în isterie este decuparea extrem de precisă a afecţiunilor (30), localizările lor perfect limitate (30); în special distribuţia lor, care nu respectă distribuţia anatomică (30). „Se poate spune că isteria ignoră tot atât structura sistemului nervos cât şi cel care nu a învăţat-o niciodată.” (30) În 1893, în prelungirea sejurului său parizian, Freud publică în franceză şi într-o revistă franceză un articol inspirat de Charcot.

„Afirm cu toată tăria că leziunile din paraliziile isterice trebuie să fie total independente de anatomia sistemului nervos, întrucât isteria se comportă în paraliziile sale şi în alte manifestări ca şi cum anatomia nu ar exista, sau ca şi cum nu ar avea cunoştinţă de existenţa ei.” (30).

Alt aspect învăţat la Salpetrière este următorul: mobilitatea simptomelor care trec sub diverse influenţe (excitare electrică, aplicaţii metalice) dintr-o parte în alta a corpului. Acest lucru elimină ipoteza unor afecţiuni organice, cu atât mai mult cu cât sugestia poate face afecţiunea să dispară. Ce se poate spune despre latura psihologică a istericului? Cursul gândirii este modificat; asociaţiile ideilor sunt perturbate; voinţa, sentimentele pot fi rând pe rând inhibate sau exaltate. Toate aceste schimbări, aceste oscilaţii, aceste mişcări ale activităţii psihice vor constitui pentru Freud traducerea, în termeni psihologici, a „modificărilor distribuţiei în sistemul nervos a unei cantităţi constante de excitare”. Această formulare o reia pe aceea a lui Fechner cu „principiul stabilităţii”(59) şi prefigurează „Principiul constanţei”(33) elaborat de Freud în 1920, în Dincolo de principiul plăcerii.

Să remarcăm în trecere faptul că ipoteza lui Freud nu este foarte îndepărtată de cea a lui Liébault, care face din „atenţie”(59) un principiu susceptibil a fi distribuit în organism şi de a se concentra asupra unui organ sau asupra altuia. Cu alte cuvinte este tot ipoteza fluidică pe care o regăsim sub formulări diverse în istoria isteriei. Între fluidism şi animism (59) există de altfel o mică diferenţă. Cele două doctrine spun aproape acelaşi lucru, dar una (animismul) o formulează în termeni spirituali sau psihologici, iar cealaltă (fluidismul) în termenii procesului fizic; acest lucru îi va permite lui Freud să vorbească fie despre „quantumul dispoziţiei afective elementare” fie despre „cantitatea de excitaţie”(33). În străfundurile misterelor naturii, se petrec lucruri la care nu putem avea acces direct. „Realitatea” (27) fenomenului trece printr-o metaforă, fie fizică, fie psihologică, metaforă care traduce realitatea şi permite formularea ei. Pentru Freud este clar că, în cazul isteriei, se disting două cazuri: fie surplusul de excitaţie rămâne liber şi va provoca manifestări ale simptomatologiei psihice (inhibiţie sau exaltare) sau se fixează pe un organ şi, în acest caz, va produce manifestări somatice stabile (paralizie, contractarea dureroasă a muşchilor etc.). Aceasta este isteria de conversie.

Pe baza cercetărilor efectuate împreună cu Charcot, Freud explică apariţia manifestărilor nevrotice, şi în special a isteriei ca fiind rezultatul refulării în inconştient a unor traume emoţionale. Simptomele isterice sunt atribuite imposibilităţii evacuării să zicem, pe cale normală a unui exces de excitare datorat unor evenimente trecute şi ascunse în subconştient de către pacient. Tratamentul adecvat acestei condiţii este cel experimentat cu Charcot, hipnoza, întrucât, în viziunea lui, doar prin intermediul acesteia trăirile emoţionale pot fi aduse la suprafaţa conştiinţei. Totuşi va renunţa la această metodă, adoptând aşa-numitele asociaţii libere, atunci când rezultatele expunerii spontane a amintirilor sale de către pacient se dovedesc a fi fructuoase. Astfel, psihanalistul îl poate ajuta pe acesta din urmă să îşi clarifice în mod conştient experienţele conflictuale, care stau, în cea mai mare măsură, la baza tulburărilor de tip nevrotic.

2.2 Întâlnirea cu Breuer

În 1880 are loc întâlnirea lui Breuer cu Anna O., acesta fiind cazul care a pus bazele psihanalizei. Anna O. îl consultă pe Breuer întrucât suferă de  o paralizie a membrelor, de afecţiuni ale vederii şi ale vorbirii, de tuse şi anorexie (19). Ea se exprimă deseori în engleză.

Anna O., pe numele său adevărat Bertha Pappenheim, era prietena soţiei lui Freud. Prin intermediul acesteia o cunoaşte Freud pe pacienta paradigmatică, cea care va juca un rol epistemologic capital. Astfel debutează colaborarea între o bolnavă dotată şi medicul său atent, o procedură care va constitui debutul într-o nouă epocă a terapiei şi pe care Anna O o va numi „cura prin vorbire” (19) sau „curăţarea şemineului”(19). Simptomele Annei O. dispar sub hipnoză, ceea ce îl face pe Breuer să construiască o metodă terapeutică: catarsisul: hipnotizarea pentru relevarea legăturilor intrapsihice uitate. Breuer vorbea despre „naraţiunea purificatoare”(19) şi adăuga că „graţie faptului că este relatat, incidentul îşi pierde în totalitate nocivitatea” (19).

Anna O., pacienta lui Breuer, îl iniţiază pe Freud în metoda psihologică. Acesta se asociază cu Breuer şi, în colaborare, publică un articol în 1892. Freud face referire la marele atac (28) descris de Charcot şi introduce consideraţii teoretice care vor fi reluate mai târziu. În articolul Pentru o teorie privind atacul isteric el avansează cinci situaţii:

Conţinutul constant al atacului isteric este întoarcerea la o stare psihică pe care bolnavul a trăit-o anterior; este deci vorba despre revenirea la o amintire.

Amintirea care provoacă atacul este întoarcerea la experienţa însăşi care a cauzat explozia isterică, respectiv trauma psihică. Trauma devine factorul determinant al cărei model a fost furnizat de Charcot în isteria traumatică.

Amintirea este inconştientă, sau, mai degrabă, aparţine unei stări de conştiinţă secundară. Dacă reuşim să aducem în conştiinţa primară această amintire, capacitatea acesteia de a da naştere unor atacuri va dispărea.

Dacă istericul doreşte să uite intenţionat o experienţă trăită, o reprezentare jenantă, aceste acte psihice, acced la starea de conştiinţă secundară, iar de acolo produc efecte permanente.

Dacă este adevărat că sistemul nervos se străduieşte să menţină constantă o sumă de excitări, atunci impresiile cărora le este refuzată descărcarea devin traumatizante.

Din acest articol se dezvoltă cele trei axe ale teoriei freudiene, şi anume:

Simptomele isterice sunt atribuite imposibilităţii eliminării surplusului de excitare, lucru care duce la ameninţarea echilibrului. Aceasta este funcţia economică a simptomului graţie căruia se restabileşte echilibrul.

Toate operaţiunile de descărcare se fac în afara conştiinţei clare a subiectului, într-o stare secundă a conştiinţei.

Imposibilitatea descărcării normale sau blocajul afecţiunii este atribuită fie unei stări particulare a conştiinţei în momentul în care se produce surplusul de excitare, fie pentru că istericul doreşte în mod intenţionat să dispară ceea ce nu este acceptabil pentru conştiinţa sa.

Cele trei axe vor fi identificate mai târziu în teoria freudiană ca fiind punctul de vedere economic, cel topic şi, respectiv, cel dinamic.

2.3 Freud şi pacientele sale

Întâlnirea lui Freud cu pacientele sale va avea un caracter decisiv asupra lucrărilor şi teoriilor ulterioare. Dintre pacientele lui Freud le amintesc pe: Frau Cäcilie M., cea care îl învaţă pe Freud semnificaţia simptomelor şi a tehnicilor terapeutice. În 1889, Freud o ia cu el la Bernheim la Nancy pentru a-l vedea pe hipnotizator. Ea îl va face pe Freud să renunţe la metoda hipnozei. Să asculte devine pentru Freud mai mult decât o artă, o metodă, calea privilegiată de a şti ceea ce bolnavii îi permit să exploreze.

Emma von N (Fanny Moser, pe numele său adevărat), o văduvă bogată, îi reproşează lui Freud faptul că îi pune prea multe întrebări şi îi cere să o lase să-i spună ea ceea ce are de spus.

De Miss Lucy R., suferindă de senzaţii olfactive de ordin subiectiv (19) se va ocupa observând atitudinea de pasivitate în aşteptare, ceea care va fi definită mai târziu „atenţie flotantă” (40).

Cazul Katharina (19) ilustrează perfect efectele patogene ale amintirii unui traumatism sexual.

Cazul Elisabethei von R., manifestând astazie, constituie prima analiză a unui caz isteric dus la bun sfârşit prin metoda asociaţiei libere (19). Freud şi Elisabeth von R. procedează la „eliminarea materialelor psihice, ceea ce nouă ne place să comparăm cu tehnica dezgropării unui oraş înmormântat” (19). După unii autori, refuzul Elisabethei îl conduce pe Freud la propunerea tehnicii de liberă asociaţie. Începând cu 1892 Freud îşi asamblase elementele constitutive ale tehnicii sale analitice: observare atentă, interpretare intuitivă, asocierile eliberate de orice recurs la hipnoză, în fine ceea ce numea el perlaboration – proces prin care analiza integrează o interpretare şi surmontează rezistenţa pe care aceasta o incită.

Iar cazul Dora, publicat în 1905, oferă o ilustrare frapantă a complexului oedipian nerezolvat, ca punct de plecare în formarea caracterului şi a simptomelor isterice. Acest caz îi permite lui Freud să deceleze în relaţia terapeut – bolnav a transferului şi contra-transferului. Legătură emoţională creată între pacient şi psihanalist, transferul reprezintă acea tendinţă, uneori insesizabilă dar deseori flagrantă, a pacientului de a-l înzestra pe terapeut cu calităţile persoanelor iubite (sau detestate) de el în prezent sau trecut. Contra-transferul reprezintă sentimentele nutrite de terapeut faţă de pacient „prin influenţa pe care bolnavul o exercită asupra sentimentelor inconştiente ale psihanalistului” (40).

2.4 Originalitatea teoriei

Pivotul nosografiei freudiene este acest fenomen absolut original descoperit graţie metodei liberei asociaţii: apărarea. Freud nu porneşte precum ceilalţi clinicieni ai isteriei de la descrierea simptomelor şi gruparea lor în sânul aceleiaşi entităţi: el pleacă de la ceea ce a găsit, apărare, pentru a urca apoi la suprafaţă, pentru a ajunge la simptome. Simptomele isterice sunt pentru Freud reziduuri, simboluri ale anumitor evenimente, simboluri comemorative. Criza este o transpunere pe o altă scenă şi într-un alt limbaj a traumei iniţiale. Nu mai este vorba despre o reproducere, ea devine o punere în scenă analogă visului, cu mecanismele acestuia de deplasare şi condensare.

La începutul operei sale, Freud va atribui un rol preponderent sexualităţii. În 1895, Freud şi Breuer vor semna următoarea declaraţie: „sursa traumatismelor psihice şi factorul motivant al respingerii şi al refulării anumitor reprezentări în afara conştientului este sexualitatea, care incumbă un rol predominant în patologia isteriei”.(19)

Freud şi-a elaborat lucrarea despre isterie în zece ani. În 1893, într-o comunicare preliminară (19), co-semnată împreună cu Breuer, va degaja rolul hipnozei pentru a permite retrăirea emoţiilor şi a traumatismului originar, şi astfel dispariţia simptomelor. În 1893 el introduce în Pentru o teorie a atacului de isterie (28) noţiuni noi, cum ar fi „clivajul conştiinţei” şi „întoarcerea la amintiri”, prefigurând inconştientul freudian şi refularea. În psihonevrozele de apărare (21) în 1894, isteria de conversie rezultă dintr-o „conversie” a dispoziţiei afective elementare. De asemenea, va confirma rolul refulării şi anunţă că istericii suferă de reminiscenţe. În 1895, în studiul despre isterie (10) tulburarea nevrotică ia naştere din imposibilitatea de a reduce efectele traumatismului, iar din acest an, simptomul isteriei este traducerea unui conflict psihic sub efectul forţelor psihice pe care el le numeşte libido. În 1896 va adăuga „reîntoarcerea refulatului” în noile remarci privind psihonevrozele de apărare (22).

Isteria freudiană nu mai este îmbogăţită până în 1905, când, în trei eseuri privind teoria sexualităţii (36), Freud confirmă bisexualitatea simptomului isteric. În 1926, Eul devine loc de angoasă, lucru care atrage după sine refularea. Din teoria sa privind sexualitatea se degajă faptul că refularea acţionează împotriva exigenţelor dorinţelor infantile.

Importanţa traumei sexuale trece din real în fantastic în teoria lui Freud, ceea ce contează nu este traumatismul în sine, este trauma pentru sine, este modul în care aceasta a fost trăită. Faptul că fantasma căreia subiectul îi dă greutatea realităţii a provocat simptomele dovedeşte forţa, greutatea, puterea realităţii psihice. Realitatea psihică este într-un fel mai adevărată decât realitatea factuală, cel puţin pentru isteric. Problematica depăşeşte astfel limitele subiectului. „Conversia travesteşte sexualitatea în simptome mai acceptabile” (59) scrie Trillat.

2.5 Conversia în Isterie

Termenul de conversie, îi este atribuit lui Freud de către Breuer, (deşi paternitatea termenului conversie isterică îi revine lui Ferriar, în 1795, fără ca acesta să confere termenului o dimensiune psihologică). Freud răspunde acestei atribuiri în 1914: „De fiecare dată când Breuer, în contribuţia sa teoretică la Studiile privind isteria, are ocazia să vorbească despre conversie, el nu ezită să citeze numele meu între paranteze, ca şi cum această primă încercare de justificare teoretică ar fi proprietatea mea spirituală. Cred că această proprietate se opreşte la cuvânt, în timp ce conceptul însuşi ne-a venit în minte simultan şi constituie proprietate comună” (40).

Înţelegem de ce Breuer refuză să-şi asume paternitatea cuvântului şi a lucrului descris de acesta: Breuer este un fiziolog a cărui grilă de interpretare a fenomenelor psihice se bazează pe teorie psihofiziologică (59). O emoţie care constituie atât un eveniment trăit cât şi afectivitate primară are un substrat neurofiziologic. Afectivitate primară şi substrat, cele două planuri nu se ating, în consecinţă este absurd să pui problema conversiei unui fenomen psihic într-un fenomen somatic, din moment ce acestea sunt paralele. Iar Breuer, fiziolog, are mai degrabă tendinţa de a se interesa asupra lucrurilor care se petrec pe plan neurologic. În opinia lui, ar fi mai bine să se aibă în vedere nu conţinutul psihologic, ci procesul fizic subadiacent reprezentării, de aceea vorbeşte depre „substrat de reprezentări” (19).

Cu toate acestea, aşa cum am menţionat anterior, paternitatea termenului îi revine lui Ferriar – 1795 – care a creat termenul de conversie isterică (54) fără a îi conferi o dimensiune psihologică: el vorbeşte despre contrafacerea bolii din corpul scutit de alterare materială.

Într-un articol publicat în ianuarie 1894, aflat deci între Comunicarea preliminară (19) co-semnată cu Breuer (1893) şi Studiile asupra isteriei (19) (1895), Freud încearcă să rezolve enigma saltului efectuat de psihic în somatic. Problema conversiei nu se pune decât în cazul în care clivajul conţinutului conştiinţei este consecinţa unui act de voinţă al bolnavului. Este apărarea cea care provoacă excluderea conştientului din reprezentările inacceptabile, cel mai des de natură sexuală. Cu alte cuvinte, refularea se află la baza isteriei, lucru pe care Freud îl numeşte isterie de apărare (21).

Care este atunci, în cazul isteriei de apărare (21) procesul care conduce de la efortul de voinţă a subiectului care se apără, la producerea unui simptom somatic? Procedeul utilizat de Eu constă în separarea afecţiunii primare (echivalentul unei sume de excitaţii) de reprezentare; el constă în neutralizarea reprezentării prin suprimarea energiei acesteia, adică a afectivităţii. Reprezentarea inacceptabilă devine inofensivă iar „suma excitaţiilor (desprinsă din reprezentare) este reportată în corporal, proces pentru care propun numele de conversie. Cu alte cuvinte, conversia este precedată de un clivaj între ceea ce este fizic (afecţiune primară, suma excitaţiilor) şi ceea ce este psihic (reprezentare). Nu este de fapt un <salt> al psihicului în somatic; este o reprezentare devitalizată care trece în inconştient şi o excitaţie eliberată care trece în nervi. Această raportare a excitaţiei în inervaţia corporală provoacă la isteric simptome durabile, cum ar fi paraliziile sau anesteziile. Dar nimic nu este definitiv, totul este labil. Excitaţia convertită în simptom se poate întoarce la reprezentarea din care a fost desprinsă. În acest caz, subiectul trebuie să elaboreze din nou simptome de apărare; unul dintre acestea este criza de isterie care lichidează tensiunile. Astfel se explică alternanţa între simptomele de conversie (stigmate durabile) şi crize.” (21)

Bergeret (2) nuanţează opoziţia, deseori subînţeleasă, dintre conversia somatică şi simptomele psihice ale isteriei. Nu există în realitate soluţii de continuitate întrucât aceste simptome psihice rămân în fapt mişcări ale corpului care scapă celor ce le fac, şi care trebuie, ele însele, considerate ca fiind veritabile conversii somatice. De ce să convertim? Ce anume ne ascunde istericul? În necrologul consacrat de Freud lui Charcot (menţionat anterior) (29), Freud precizează: „Omul sănătos ar fi capabil să facă cunoscute impresiile care îl bulversează. Istericul, el ar răspunde că nu ştie, iar această problemă se pune imediat: de unde vine faptul că istericul este supus unei afecţiuni despre care el afirmă că nu ştie care ar putea fi motivul pentru care o simte” (29). Istericul nu ştie nimic, poate, despre acest motiv, dar Freud relevă motivul sexual.

Care este paradoxul isteriei? Dacă istericul uită în permanenţă, acest lucru constituie apărarea sa împotriva unei rememorări constante cu care luptă şi care se află în relaţie cu fantasmele privind obiectele sexuale incestuoase. Acest lucru, precizează Bergeret (2), spune că sentimentele afective primare şi reprezentările nu au destine atât de diferite cum s-ar putea crede. Pe de-o parte reprezentările suportă efectul refulării, o refulare reuşită, căci amnezia este totală, este minunata indiferenţă a istericului, cel puţin în ceea ce priveşte accesele exhibate sau nu ale conversiei. Pe de altă parte, afectele sunt detaşate de reprezentările psihice jenante pentru a se converti în domeniul corporal în simptome somatice sau echivalentele lor psihice. În ciuda refulării reprezentărilor, descărcarea afectelor păstrează un fel de legătură cu originile acestora, de unde caracterul simbolic al conversiilor somatice, dar şi caracterul erotizat al conduitei psihice. Totul se petrece ca şi cum reprezentările sexuale ale sistemului conştient ar găsi afectele şi ar continua să vorbească despre ele la nivelul simptomelor (2).

2.6 Teoria fixaţiei şi Isteria

Teoria analitică face referire la o fixaţie într-un stadiu de dezvoltare afectivă. Libidoul trece succesiv prin stadiile oral, sadic anal şi genital (5). Un traumatism afectiv poate opri această dezvoltare, prin ceea ce se numeşte fixaţie. Fixaţia este majoră, afectivitatea va fi guvernată prin modurile de funcţionare ale acestui stadiu. Dimpotrivă, fixaţia este minoră, caz în care este posibil un anume progres, dar de îndată ce frustrările vor atrage după sine un regres, va avea loc întoarcerea la acest stadiu. Din această fixaţie vor izvorî fie nevroza, fie perversiunea (31), aceasta din urmă dacă acest mod de funcţionare arhaic persistă, fără schimbare. Nevroza: dacă supraeul se opune acestei persistenţe şi încearcă să o interzică. Are loc atunci un conflict intrapsihic între aspectele personalităţii, Eu şi Supraeu, conflict care generează angoase (5). Eul utilizează în acest caz mecanisme de apărare împotriva acestei angoase. „Nevrozele sunt negativul perversiunilor” (31). În cazul isteriei, seducţia este urmată de fugă, fugă declanşată de angoasa generată de riscul sexual. În perversiune: seducţie apoi fugă, fuga are ca scop atragerea suferinţei partenerului. Afectivitatea în joc nu este angoasă ci plăcere sadică (5).

Care este atunci situaţia în cazul particular al isteriei? Fixaţia se face la începutul stadiului genital, în prima perioadă a conflictului oedipian. Copilul a trăit până la o relaţie duală cu mama sa şi cu oricine altcineva; în acest stadiu el descoperă că nu este singurul obiect al dragostei părinţilor săi, că şi aceştia au unul pentru celălalt sentimente de dragoste. El se găseşte astfel într-o situaţie de rivalitate. Este stadiul oedipian. Rezolvarea complexului lui Oedip se face prin depăşirea fricii de castrare şi acceptarea unei situaţii triunghiulare în care copilul şi-a pierdut iluzia că este centrul lumii şi a dobândit asigurarea că este capabil să-i egaleze pe părinţi. Dar această rezolvare fericită a complexului este precedată de o criză dominată de teama castrării, care poate lua două aspecte (deseori succesive): fie tentaţia de a îl ucide pe rival pentru a se proteja de castrare şi a rămâne unicul obiect al afecţiunii părintelui ales; fie tentaţia de a seduce pentru a-l deturna din viaţa rivalului / rivalei.

Această fixaţie oedipiană explică nevoia de afecţiune, nevoia de a seduce şi erotizarea atitudinilor, dar acesta nu este decât unul dintre aspectele personalităţii isterice. Un alt aspect izvorăşte din jocul Supraeului care culpabilizează această tentativă de obţinere a afecţiunii cu orice preţ (culpabilizare care explică fuga atunci când seducţia s-a produs), a angoasei, şi a importanţei activităţii fantasmatice (5). Şi pentru a lupta împotriva acestei angoase, Eul utilizează ca mecanism de apărare refularea, care împinge în inconştient reprezentările surselor de tensiune.

Teoria fixaţiilor va reieşi din aceste întâlniri, iar Freud va degaja pentru tehnica analitică transferul şi contra-transferul, iar în acest spaţiu de relaţie se vor revela obiectele interzise, cele ale dorinţei intense.

2.7 Vedere de ansamblu asupra câtorva dintre lucrările cele mai importante ale lui Freud

Nu putem încheia capitolul dedicat lui Freud fără a face o scurtă trecere în revistă a câtorva dintre cele mai importante lucrări ale sale relevante pentru studiul isteriei. Dintre acestea le-am selectat pe următoarele:

             2.7.1 Studii asupra isteriei (19)

Publicate în 1895 de către Sigmund Freud şi Joseph Breuer, Studiile asupra isteriei sunt considerate în general drept lucrarea care marchează debutul psihanalizei. În realitate, aceste studii sunt o operă de tranziţie între perioada pre-analitică şi opera freudiană aşa cum o cunoaştem. În această calitate Studiile asupra isteriei sunt adeseori o sursă de confuzie pentru cititorul profan care ar căuta aici unele informaţii suficiente şi definitive asupra gândirii lui Freud.

Lectura acestei lucrări este una pasionantă, deoarece fiecare dintre cazurile descrise de către autori constituie echivalentul unei scurte opere care captează şi menţine interesul cititorului. Pe parcursul lucrării suntem martorii scrierii istoriei maladiei, dar şi ai imprevizibilului unei forme de tratament inedite care dă cuvântul bolnavului însuşi. Entuziasmul celor doi autori, mai ales al lui Freud, pe atunci destul de tânăr, este molipsitor şi, chiar dacă rigoarea clinică a expozeului a fost pusă recent sub semnul întrebării (mai ales în cazul Anna O.), această operă marchează o veritabilă ruptură epistemologică în ceea ce priveşte studiul psihicului uman.

Rezultat al colaborării dintre Freud şi Joseph Breuer, această carte marchează şi ruptura treptată dintre cei doi. Freud se va angaja pe calea psihanalizei, pe cînd Breuer, mai în vârstă, se va mulţumi să urmărească de departe munca fostului său protejat. Fiecare dintre capitolele cărţii poartă amprenta şi semnătura propriului autor, ele fiind dovada vizibilă a divergenţelor existente până la un punct între cei doi oameni.

            2.7.2 Fragment din analiza unei isterii (31)

Viziunea lui Freud despre femei a făcut obiectul a numeroase studii, conferinţe şi colocvii, numeroase dintre ele au ca temă centrală cazul Dora, considerată drept o  nefericită tânără neînţeleasă de către maestru. Situaţia este însă mult mai complexă.

Prin publicarea cazului Dora, în 1901, Freud dorea să exemplifice şi să demonstreze printr-un exemplu clinic monografia sa despre vise publicată cu un an înainte. Nu este deloc surprinzător faptul că relatarea cazului se centrează în special pe analiza a două vise. În plus, psihanaliza era doar la început, iar Freud este departe de a-şi fi dat seama de adevărata importanţă a fenomenului transferului în desfăşurarea curei.

Cazul Dora poartă amprenta tipică a Vienei începutului de secol XX, a ipocriziei cu care erau tratate problemele sexualităţii şi ale adulterului.

O mamă destul de tulburată – manifestând o obsesie evidentă pentru curăţenie – , un tată a cărui amantă era soţia unui prieten – prieten care încearcă, în acelaşi timp, să o seducă pe Dora. Respins, acesta se aliază apoi cu tatăl pentru a pune totul pe seama imaginaţiei tinerei fete, aceste aspecte constituind bazele unei drame a vieţii cotidiene. La asta se adaugă faptul că amanta tatălui se amesteca în educaţia sexuală a tinerei fete, lucru care întregeşte tabloul unei situaţii explozive.

Deseori i s-a reproşat lui Freud intervenţia abruptă în cazul Dora. Unii au văzut o repetiţie a traumatismului atunci când Freud, creditând relatarea tinerei fete, a interpretat-o ca fiind de fapt un sentiment de iubire faţă de cel pe care l-a respins. Acest episod analitic ia repede sfârşit la iniţiativa pacientei.

Un text interesant, mai ales dacă ne ferim să adoptam a priori o poziţie polemică şi căutam să tragem învăţăturile de rigoare din acest semieşec.