Scurt istoric al isteriei

Ce este isteria ? Pare logic şi metodologic să ne începem investigaţia cu această întrebare simplă. Din nefericire, însă, tocmai această întrebare a nedumerit, chiar  întărâtat generaţii întregi de medici; i-a inspirat, înfuriat sau provocat pe preoţi, psihoterapeuţi, artişti sau sociologi. Termenul de „isterie” este în circulaţie de două mii de ani. Este acceptat faptul că Hipocrate, părintele medicinei, a utilizat acest termen pentru a descrie în general durerile uterului, dar o boală corespunzătoare acestui termen apare înregistrată în manuscrisele egiptene cu secole înainte. Totuşi, nu s-a ajuns la un consens asupra existenţei prezente a isteriei, sau, dacă a existat, asupra a ceea ce înseamnă de fapt.

Isteria! Credem că înţelegem totul despre ea dar şi despre contrariul acestui subiect. Sentimente de respingere, de inexactitate ies la suprafaţă când evocăm isteria. În mod spontan, majoritatea dintre noi, chiar pregătiţi în domeniu, calificăm subiectul isteric în termeni peiorativi. Cu toate acestea, Freud insista deja, ca preambul la un caz de isterie, cazul Dora (30), asupra necesităţii existenţei empatiei faţă de isteric pentru a stabili o legătură. „De fapt, se ştie acum că nu vom putea face faţă la ceea ce se cere din partea medicului sau investigatorului dacă tratăm isteria cu un dispreţ afectat, ci dimpotrivă, studiind-o pe fond şi cu simpatie (30)”.

Conceptul de isterie nu foloseşte nimănui atâta timp cât menţine legată de el polisemia cuvântului, ale cărui inconveniente sunt numeroase. Acest cuvânt a suferit o uzură semantică atunci când a apărut în domeniul public, întrucât isteria desemnează atât o hiperexpresivitate teatrală necontrolată, inconvenabilă a emoţiilor cât şi contagiunea emoţională a mulţimii, a colectivităţilor, a persoanelor care pot fi uşor influenţate; sau femeile fatale şi seducătoarele care nu cedează avansurilor făcute de bărbaţi. Termenul a devenit un epitet jurnalistic, o insultă.

Pentru psihiatri, isteria desemnează un stil de comportament, o modalitate de a fi, de a oferi simptome, un tip de relaţie, o structură a personalităţii, fenomene normale, un mecanism psihopatologic (refularea), dar şi manifestări morbide atât de diferite cum ar fi: conversia somatică temporară şi deseori fără urmări, o patologie cronică multisimptomatică, cu numeroase probleme funcţionale, patomimii, o compulsie de a suferi operaţii chirurgicale, probleme de alterare a conştiinţei, tulburări de memorie, stări de transă…

Diagnosticul isteriei serveşte cel mai des la explicarea într-o manieră expeditivă a unui tablou clinic, a unui comportament dezagreabil, lucru care poate duce la respingerea unui bolnav nedorit. Polisemia termenului, folosirea sa pe o scară largă şi nechibzuită, în contexte diferite, l-a făcut să-şi piardă valoarea, ceea ce a condus DSM IV la dezmembrarea acestui termen într-o multitudine de entităţi. Termenul de isterie trebuie lăsat doar psihanaliştilor, al căror câmp epistemologic este diferit de cel al psihiatrilor, avertiza Bourgeois (3). El ne pune în gardă: nu există isterie, ci isterii.

În acest punct intervine Analiza Existenţială şi dezvoltă o viziune proprie asupra înţelegerii şi abordării psihoterapeutice a subiectului.

Să vedem, însă, care e evoluţia ştiinţifică în abordarea isteriei.

Polisemia cuvântului subliniază pe de-o parte polimorfismul simptomelor şi pe de alta multitudinea de expresii pe care orice individ este susceptibil să le manifeste. Această bogăţie de sensuri ne face să credem că isteria nu este decât o caricatură: nu vorbim despre teatralism, hiperexpresivitate, interpretarea slabă a unui rol atunci când calificăm persoanele suferind de această condiţie? Chiar clasificările din DSM IV folosesc aceleaşi epitete.

Acest personaj joacă rolul unui actor. Sigur, histrionul este un actor slab, dar asta nu înseamnă că este mai puţin actor. Cine zice actor, zice joc al unui rol, împrumut de trăsături ale altui personaj, joc de cuvinte cu ajutorul corpului. În arenă, pe scenă, această figură umană exprimă o suferinţă în maniera tragediilor greceşti. Istericele lui Charcot jucau rol de epileptice şi există un tablou de André Brouillet care ilustrează lecţiile de marţi de la Salpetrière, cu prezentarea bolnavilor, care întreţineau fenomenul de căutare a ştiinţei. Căci istericul este cel care ne îndeamnă pe noi, psihologii, psihoterapeuţii, să dorim să ştim mai mult despre indivizi.

Încercarea de a defini un concept deja folosit greşit este dificilă. Dacă ne luăm după Lasègue, Definirea istericului nu s-a făcut niciodată şi nici nu se va face, scria el, şi-şi justifica punctul de vedere prin polimorfismul şi variabilitatea a ceea ce considera el drept simptome. Lucien Israël adaugă acestei definiţii faptul că ea – definirea istericului – nu va fi dată niciodată de un medic (45).

Ca urmare, în acest labirint de sensuri avem nevoie de firul Ariadnei pentru a da materie teoriei. Va dispărea isteria vreodată? Concept încurcat, va prinde probabil forme noi, sau nume diferite. Iar ceea ce îi uneşte pe isterici nu priveşte simptomele lor ci exprimarea acestora. Exprimarea – din latinescul exprimo – a face gândul să iasă din corp. De unde şi relaţia esenţială dintre isteric şi cuvânt, întrucât simptomele nevrotice sunt un mesaj al căror sens emană din inconştient. Simptomul nu mai este semnul unei leziuni anatomice sau a unei perturbări biologice. Isteria, şi subliniez acest lucru, este un mod singular de relaţionare şi prin acesta încearcă istericul să intre în comunicare cu ceilalţi.

Înainte însă de a vorbi despre nevroza isterică, psihoza isterică şi de a prezenta cele mai importante teorii psihologice cu privire la acest subiect, se impune o întoarcere în istorie.

Justificarea trecerii în revistă

Prezentul se fondează, se construieşte pe un soclu, pe o bază de date izvorâtă din trecut, din istoria subiectului. Noi, psihologii, în timpul discuţiilor clinice, încercăm să lămurim prezentul pornind de la trecut. Istoria ne duce la o conceptualizare, de exemplu cea a isteriei în acest caz, sau ne ajută să descoperim un subiect, istericul, într-un moment dat al traiectoriei sale existenţiale. Este necesar să înţelegem de unde să plecăm şi care au fost construcţiile sociale de la care a pornit până în contemporaneitate. Voi dezvolta istoria isteriei de la Hipocrate până în secolul al XXI-lea, mă voi opri asupra concepţiilor freudiene, voi trece printr-o paralelă între diferitele şcoli, iar această dezvoltare se va articula cu concepţiile actuale, mai ales că istoria medicinei este istoria isteriei din ziua în care cineva a luat în considerare suferinţele semenilor săi.

De asemenea, voi retrasa peregrinările conceptului de isterie de-a lungul epocilor. Acest periplu, această călătorie, întoarcere spre trecutul isteriei subliniază caracterul schimbător, mobil al simptomului marii nevroze a lui Charcot, dar evocă de asemenea primele teorii etiologice, care ne ajută să înţelegem matricea migratoare. Conceptele isteriei se mişcă după capriciile epocilor, ale teoriilor eşafodate şi ale oamenilor. Această căutare, această nevoie de a cunoaşte, legată de curiozitatea sexuală, de pulsiunile descrise de Freud în Pulsiuni şi destinul pulsiunilor (33), nu se poate face fără a aminti misterul care îl obsedează pe isteric, sau fără a cunoaşte problema sexualităţii.

A şti, a cunoaşte, a descoperi, a înţelege şi a-i ajuta pe ceilalţi sunt calităţile necesare psihoterapeutului. Istericul nu face altceva decât să-i bulverseze acestuia confortul de a şti şi siguranţa cunoştinţelor pe care le are. Ca urmare, istericul este cel care ne învaţă şi care ne induce nevoia de a şti totul. El se foloseşte de întâmplări deseori dezastruoase între cel care îşi afirmă ştiinţa – psihoterapeutul – şi isteric, cel care îi demonstrează celui dintâi că ceea ce ştie este incomplet.

Antichitate

Hippocrate (58, 64)

            El este cel care şi-a adus în cea mai mare măsură contribuţia – fireşte, în limitele posibilităţilor din timpurile sale – la eliberarea medicinei de superstiţii şi misticism, şi asta prin observaţiile pe care le-a făcut asupra manifestărilor bolilor şi prin descrierea lor în amănunţime, dar şi prin încercările sale de a explica raţional procesele patologice.

Una dintre cele mai importante lucrări ale sale este cea referitoare la epilepsie, numită şi Boala sfântă (lat. Morbus sacer) ne oferă informaţii asupra anatomiei corpului omenesc. Explicaţia lui Hippocrate cu privire la această boală ar fi că epilepsia s-ar datora unei lipse de aer în urma incapacităţii temporare a venelor de a transporta aerul la creier. Este adevărat că astăzi această argumentaţie ar putea părea naivă, dar la vremea respectivă era una dintre teoriile importante, iar Hippocrate a fost primul care a văzut cauza acestei boli într-o tulburare a funcţiei creierului.

            Enigmatica isterie al cărei caracter insesizabil este totuşi perceput de Hippocrate se explică în epocă prin sufocarea uterului (58). Ea apare la femeile care nu au avut relaţii sexuale, subliniind prin aceasta o legătură posibilă între simptome şi ceea ce va deveni mai târziu teoria sexuală a nevrozei. „Când uterul este inflamat până la ficat şi hipocondru produce sufocarea, ochii se dau peste cap lăsând să se vadă albul, femeia devine rigidă, de multe ori lividă. Ea strânge din dinţi; din gură i se scurge saliva şi dă impresia că e epileptică. Dacă uterul rămâne mult timp astfel, femeia moare sufocată”(46). Descrierea este rudimentară, dar trebuie citit cu atenţie textul pentru a vedea într-însul prefigurarea crizei isterice. Hippocrate adaugă, fără însă să facă alte precizări clinice, că uterul se poate fixa – zice el – şi sub alte organe în afară de ficat: sub inimă, caz în care sufocarea produce anxietate, ameţeală sau stări de vomă.

Mobilitatea uterului, labilitatea simptomului reiese deja din primele descrieri clinice care se pun de acord asupra originii sexuale a fenomenului. În explicaţiile sale, Hippocrate se va ataşa credinţei privind animalitatea uterului, doctrină naturală prezentă în epocă.

Aretaei Capadocis (58, 65)

Medic originar din Anatolia centrală, se instalează la Roma la începutul secolului I, după ce a locuit în Alexandria. A scris mai multe lucrări, printre acestea numărându-se un tratat asupra febrei şi a bolilor femeieşti. Tratat de semne, cauze şi tratamente pentru maladii acute şi cronice a apărut în limba sa originală la Paris în 1554. Din el citez un fragment: „În mijlocul bazinului femeii se găseşte uterul, organ sexual despre care am putea spune că este înzestrat cu viaţă proprie. El îşi schimbă poziţia mutându-se dintr-un loc în altul în regiunea hipogastrică, apoi urcă spre piept, sub stern, deplasându-se fie către stânga, fie către dreapta, sub ficat, apoi, printr-o tendinţă instinctivă naturală coboară iar spre partea inferioară. Nimic mai mobil şi mai vagabond decât uterul.”(46) El insistă asupra caracterului acut şi cronic al bolilor, distinge isteria de epilepsie, dar persistă asupra migraţiei, deplasării organului uterin.

Ceea ce aduce nou este faptul că evocă, foarte pe scurt, posibilitatea existenţei unei isterii masculine, dar imaginea este malefică – bărbatul fiind posedat de un demon în concepţia lui – demon care va bântui isteria Evului Mediu.

Soranus din Efes (58, 66)

Ginecolog, obstetrician şi pediatru, stabilit la Roma în anul 100, a pus accentul mai mult pe studiul bolilor decât al bolnavilor, fiind anatomist de renume. În descrierea sa a aparatului genital feminin, a fost primul care s-a opus teoriilor migratoare: „Uterul nu este un animal migrator” ca urmare, „orice patologie relevă fie o stare de tensiune a organului, fie, dimpotrivă, o relaxare totală”. Tratatul de ginecologie prefigurează teoria libidoului freudian.

Fidel teoriei sale, Soranus atribuie drept singură cauză isteriei contractarea bruscă a organului genital. „Bolnavele, spune el, sunt atinse brusc şi cad la pămînt fără voce, respirând cu greutate, pierzându-şi cunoştinţa: dinţii se încleştează, uneori apar convulsii. Această afecţiune uterină are o mare afinitate cu epilepsia din cauza pierderii vocii şi a cunoştinţei”(45) El insistă asupra dorinţei femeii şi reclamă faptul că sexualitatea este un rău necesar.

Opera lui Soranus marchează o etapă importantă în istoria isteriei. Acest ginecolog a pus capăt credinţei conform căreia uterul este un animal. El nu este un corp străin, cu viaţă proprie. El aparţine femeii, iar sexualitatea nu mai este dominată de el. Femeia are dorinţe, şi în special aceea de a da naştere copiilor. Această evoluţie decisivă este corelată cu mişcarea de eliberare a minorităţilor oprimate, mişcare susţinută şi suscitată de noua ideologie: creştinismul. Femeia intră în posesia acelei părţi a corpului care duce la procreare, iar isteria intră în tratatele de medicină.

Galien (58)

Textele lui Galien referitoare la isterie se găsesc în tratatul său Despre locurile afectate. În epocă, isteria este denumirea vulgară, profană pentru a desemna ceea ce medicii numesc sufocare. El descrie trei forme de isterie: forma letargică (45), sufocarea şi forma motrice. În această privinţă Gallien este un adevărat novator. El stabileşte pentru prima dată o teorie sexuală a isteriei. Isteria nu se datorează migraţiei uterului. Ideea deplasării acestuia fiind abandonată, rămânea de găsit o explicaţie susceptibilă de a da socoteală de efecte pe termen lung: femeia este capabilă să producă o substanţă analoagă spermei. Explicaţia etiologică a lui Gallien subliniază abstinenţa sexuală şi ridică întrebările femeii în faţa sexualităţii. Isteria este dată de insatisfacţia acesteia cu privire la sexualitate, emoţii, şi se reflectă în toate domeniile vieţii.

Istoria isteriei este strâns legată de istoria epilepsiei. Epilepsia ar fi trebuit să fie de gen masculin, întrucât isteria este de gen feminin. Pentru Gallien, epilepsia se datorează retenţiei în encefal, aşa cum isteria se datorează retenţiei în uter a ovulului nefecundat – din cauza abstinenţei sexuale. Este curios să constatăm că acestor manifestări, pe care le putem califica drept „isterice”, li se atribuiau cauze supranaturale, aceleaşi care se atribuiau epilepsiei înainte de Hipocrate. Isteria devine, la începutul Evului Mediu, un rău sacru, analog epilepsiei în epoca arhaică şi antemedicală.

Evul Mediu

În această perioadă istericul devine sinonim cu răul, el este fiul diavolului. Aşa cum unul dintre atributele diavolului este să înşele, trăsătura esenţială a istericului este aceea de a-l înşela pe medic, de a simula maladii, de a se pretinde ceea ce nu este. Unele dintre aceste concepţii populare îşi fac simţită prezenţa şi în gândirea contemporană. Simptomul este amăgitor, este o mască ce acoperă suferinţa, misterul, sexualitatea, secretul. Secretele nevrozelor sunt ceea ce Breuer numeşte „secrete de alcov” (19), conflicte de ordin sexual, necunoscute de suferinzi.

Vânătoarea de vrăjitoare din secolul al XV-lea porneşte de la această maladie. Simptomele ei vor servi drept ghid pentru recunoaşterea şi identificarea vrăjitoarelor, lucru care va duce la încercarea medicinei de a se detaşa de teologie. Jean Wier (58), în lucrarea sa De praestigiis daemonum et incantationibus ac veneficiis încearcă să ia apărarea acelora considerate vrăjitoare susţinând că, în realitate, majoritatea lor sunt de fapt persoane suferind de boli mintale, în special de isterie.

De la Renaştere  (secolele XV – XVI) până la Mesmer

Critica istorică retrospectivă indusă de medicii specialişti în boli mintale viza aducerea în perspectiva ştiinţei a faptelor de posedare atribuite în trecut intervenţiei forţelor diabolice. În această perioadă are loc desacralizarea isteriei, dar metoda rămâne aceeaşi: maladia trebuie vindecată sau pedepsită. Mai târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Charcot şi elevii săi au urmat şi amplificat această cercetare istorică, arătând faptul că toate cazurile de posedare, convulsiile, apariţia stigmatelor etc. erau asemănătoare cazurilor ce puteau fi observate la Salpetrière.

Cercetări al căror interes istoric este sigur, dar care nu erau în întregime dezinteresate. Cât despre şcoala din Nancy, care predindea că isteria nu era decât un produs artificial al institutului din  Salpetrière, pentru membrii săi interpretarea istoriei dovedea că isteria nu l-a aşteptat pe Charcot ca să existe.

E adevărat, în anii 1660 – 1670 s-a terminat vânătoarea de vrăjitoare, vrăjitoria s-a civilizat, atributul esenţial al diavolului s-a laicizat, rămânând doar trăsătura dominantă a isteriei, capacitatea de a înşela.

Thomas Sydenham (58, 67)

La sfârşitul secolului al XVII-lea isteria capătă adevărata sa dimensiune cu ajutorul lui Sydenham, a cărui autoritate se va întinde până la începutul secolului al XIX-lea. Acesta va aduce o noutate, adevărată ruptură de tradiţia antichităţii, şi anume faptul că isteria nu este o boală ca oricare alta (52). Ea nu intră în cadrul nosografiei alături de celelalte maladii, ci se situează deasupra lor, în superpoziţie pe un plan paralel şi le imită pe toate, dând tuturor o imagine înşelătoare. Isteria, în opinia lui Sydenham, este marea păcăleală. Nu este o boală ca celelalte, dar este o boală. Ca urmare, rămâne în sânul medicinei.

Maladiei i se recunoaşte talentul particular – acela de a înşela. Aceasta este de fapt poziţia ambiguă a isteriei: o boală care nu este propriu-zis boală, dar totuşi este.

În această perioadă are loc şi ascensiunea poziţională a isteriei: pentru prima oară, isteria migrează din uter spre creier, ca ruptură de tradiţie. Totuşi, teoria uterină nu va dispărea întrucât în secolul al XIX-lea se vor găsi persoane care să o apere. Dar, simplificând, se pot distinge autori care rămân partizani teoriei uterine şi unii partizani ai teoriei cerebrale. În prima grupă se situează ginecologii, în cea de-a doua neurologii. Dar ascensiunea isteriei va avea consecinţe considerabile. Părăsind locul plăcerii şi al păcatului, isteria va fi desexualizată. Atâta timp cât se găseşte în creier, ea va fi poleită, îmbrăcată în maniere elegante, va împrumuta expresii care convin.

Isteria este desexualizată într-o asemenea măsură încât nu mai este doar apanajul femeii. Bărbatul poate fi isteric şi în această perioadă încep să fie descrise cazuri de isterie la bărbat (59).

Sydenham insistă asupra cameleonului ce reprezintă isteria: „Această maladie… poate lua o infinitate de forme diferite, este un cameleon care-şi schimbă la nesfârşit culorile… simptomele sale nu sunt doar în număr foarte mare şi foarte variat, ci îl au şi pe acela particular între toate maladiile, simptomul care nu respectă nici o regulă, nici un tip de uniformitate… de aici dificultatea de a da istoria afecţiunii isterice” (46). El vede în isterie nu doar crize acute ci o patologie cronică. Iar în domeniul patologiei cronice, în care fiecare boală îşi are frontierele, isteria are darul ubicuităţii: „Ea imită aproape toate bolile omului, căci în orice parte a corpului se găseşte ea produce simptomele proprii acelei părţi; iar dacă medicul nu are prea multă inteligenţă şi experienţă, el se poate înşela cu uşurinţă şi va atribui unei boli esenţiale şi proprii uneia sau alteia dintre părţile corpului, simptome care depind în totalitate de afecţiunea isterică.” (46)

Franz Mesmer (58, 68)

Fascinat de părintele Glassner, un preot romano-catolic elveţian cunoscut drept tămăduitor prin credinţă, medicul german care a deschis calea domeniului medical al terapiei prin hipnoză, Franz Mesmer a ajuns la concluzia că vindecarea se făcea prin ceea ce el a denumit magnetism animalic (68). Mesmer considera că în fiinţele vii se aflau fluide magnetice invizibile, care, dacă erau deranjate, provocau bolile.

El este cel care aduce magnetismul isteriei, precursor al aplicării hipnozei. Mesmer vindecă răul cu rău graţie curenţilor magnetici. O aduce în scenă pe domnişoara Oesterline: „tânăra este în sincopă şi în convulsii” (58). El face demonstraţii asupra teoriilor sale magnetice, iar protocolul este experimental, dar va fi reluat în parte de Şcoala de la Salpetrière o sută de ani mai târziu.

Mesmer relevează un lucru încă neştiut cu privire la starea de veghe (59). Ideea de limbaj autentic, prizonier al unei limbi de împrumut, anunţă formulările lui Freud asupra distorsiunii impuse de Eu la livrarea mesajului secret al cărei purtător este nevroza. Mesajul nu poate fi transmis decât cu condiţia să fie „travestit” Pentru Mesmer, isteria, în manifestările sale critice, îşi afirmă natura sexuală, iar criza isterică nu este decât o imitaţie mai mult sau mai puţin reuşită a ceea ce el numeşte comerţ carnal.

Perioada romantică şi post-romantică (58) (sfârşitul secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea)

Medicii care se interesează de isterie în această perioadă nu fac altceva decât să activeze imaginarul romantic şi să reaşeze femeia pe un piedestal: femeia muză, femeia înger şi femeia demon, mama şi fecioara, femeia fragilă şi pasivă. La aceste aspecte se adaugă într-o manieră mai prozaică şi în altă ordine de idei, descoperirea de către fiziologi a ovulaţiei, şi, în consecinţă are loc scoaterea în evidenţă a rolului creator şi activ al femeii în asigurarea continuităţii vieţii.

Ceea ce este curios este faptul că descrierea femeii dulci, iubitoare, seducătoare, care stârneşte în bărbat dorinţe pe care nu le va satisface niciodată, corespunde descrierii actuale a femeii isterice. Dorinţa nu este doar interzisă, este şi vinovată – ceea ce duce la imaginea imposibilului: incestul, care este dorit şi respins în acelaşi timp.

Isterica trece din stadiul de obiect sexual la cel de persoană care încarnează imagini feminine multiple, apoi sub privirea medicului redevine obiect de experiment. Această trecere de la statutul de obiect la cel de subiect, apoi iar de obiect mă duce la introducerea ulterioară a problemei relaţiei obiectuale, indispensabilă pentru asimilarea relaţiilor interpersonale şi a „bolii” de relaţionare, care este isteria. Această abordare analitică diferă radical de părerea primilor specialişti în boli mintale, având meritul de a fi introdus nosografia psihiatrică.

Philippe Pinel şi Jean-Étienne Esquirol (58)

Pinel face distincţia între isterie şi nimfomanie (59) (sau furie uterină). Aceasta din urmă, echivalentul feminin al satiriazisului, s-ar apropia mai degrabă de accesul maniac. Singura concesie făcută de Pinel contemporanilor săi este de a situa isteria în clasa nevrozelor. El continuă să vadă în uter lăcaşul isteriei şi să atribuie declanşarea crizelor abstinenţei. În viziunea lui, căsătoria era cel mai bun remediu al bolii – idee căreia i se va alătura Lucien Israël, care susţine că mariajul poate contribui la ameliorarea mai mult sau mai puţin tranzitorie a simptomatologiei.

Pe de altă parte, Esquirol este adeptul teoriei cerebrale: „Isteria este o afecţiune convulsivă, în mod obişnuit de lungă durată, care se compune în principal din crize sau atacuri ce au caracteristice convulsiile generale şi suspendarea deseori incompletă a funcţiilor intelectuale.” Astfel, isteria s-ar situa în aparatul cerebro-spinal, unde se află emoţiile şi mişcările. De aici şi încercarea de a redenumi isteria drept encefalie spasmodică – ceea ce ne aduce aminte de spasmofilie – sau criză de nervi – insistând totuşi asupra neconcordanţei termenului. Deşi sunt diferite, există totuşi asemănări între isterie şi ipohondrie, cele două având un fond comun.

Paul Briquet (58)

Isteria este o boală ca oricare alta, în opinia lui Paul Briquet (59), şi nu o boală ruşinoasă, a cărei natură poate fi uşor înţeleasă şi ale cărei simptome au analoage în starea fiziologică. Briquet este primul care dă un sens crizei, sens dat de istoria istericului, deoarece observă importanţa imitării şi a contagiunii. Ca urmare, istericul nu reproduce doar ceea ce aparţine problematicii sale personale, ci reproduce şi ceea ce aparţine altora, inclusiv reprezentări colective. Se ridică atunci întrebarea: impotriva cui luptă istericul? Isteria încarnează una dintre formele de rezistenţă faţă de autoritate, faţă de putere.

Ernest-Charles Lasègue (58)

            „Definiţia isteriei nu s-a dat niciodată şi nu se va da vreodată. Simptomele nu sunt nici destul de constante, nici destul de conforme, nici destul de egale în durată, în intensitate, pentru ca un tip, chiar şi descriptiv să poată cuprinde toate varietăţile” (39) ceea ce înseamnă pentru Lasègue că isteria nu intră nici în cadrul patologiei generale şi nici în cel al patologiei mentale. „Legile care comandă evoluţiile patologice nu i se adaptează; excepţia nu confirmă regula ci devine ea însăşi regulă şi caracteristică.” Astfel, abandonată de specialiştii în boli mintale, isteria va deveni problema neurologilor, ceea ce duce la stabilirea unei rupturi între abordarea isteriei din punct de vedere neurologic şi cea din punct de vedere psihiatric. Aceştia din urmă vor izola nebunia isterică în cadrul bolilor mintale.

A doua jumătate a secolului al XIX-lea

În secolul al XIX-lea, isteria era o boală pe care doctorii – frustraţi şi excitaţi în egală măsură – asupra căreia nu reuşeau să ajungă la o concluzie. Cei suferind de această boală, în principal dar nu exclusiv femei, prezentau simptome schimbătoare, deosebit de ciudate, care eludau orice explicaţie fizică. Tânărul Sigmund Freud a fost inspirat de acest spectacol şi psihanaliza a devenit răspunsul său la provocarea declanşată de pacienţii săi isterici.

Isteria, ca şi categorie descriptivă, a fost aplicată într-o varietate de moduri de-a lungul perioadelor şi contextelor culturale. Ceea ce nedumereşte însă este faptul că referirea la ea se face ca fiind în acelaşi timp o boală cu simptome ciudate şi cu forme de comportament tulburat. Încercări de a defini isteria au inclus de la indicarea unei condiţii a uterului de a „rătăci”, şi de la propensiunea pacienţilor de a minţi şi manipula şi la leziuni ale nervilor, stări extatice, posedări demonice până la forme de protest şi comportamente epidemice inexplicabile. Expresia artistică, capacitatea de a seduce, dorinţa excesivă, comportamentul social inadecvat, crizele inexplicabile de furie – toate acestea au atras după ele epitetul de isteric. Fie că este vorba despre o maladie sau pur şi simplu despre incapacitatea de a controla reacţia la stres, posibilitatea ca acest termen să desemneze atât de multe lucruri şi în atâtea moduri este dată de folosirea termenului, în general, atât din punct de vedere clinic cât şi comun. Într-adevăr, aşa cum vom vedea, cei doi termeni se completează şi formează unul pe celălalt. În timp ce cuvântul isterie rămâne în limbajul curent, diagnosticarea formală a isteriei, cu simptomatologia sa particulară, a încetat să se răspândească pe parcursul secolului XIX. Totuşi, tocmai simptomele care descriu isteria n-au dispărut, ci sunt doar discutate şi descrise altfel, într-o manieră diferită.

Ca şi boală, isteria a fost dintotdeauna asociată cu femininul. Deşi au fost identificaţi şi bărbaţi suferind de isterie şi s-a discutat condiţia lor, totuşi ea este văzută ca boală a femeilor. Aspectul cheie al manifestării isteriei a fost acela că trupul suferindului s-a modificat fără ca acest lucru să poată fi pus pe seama unei cauze concrete. Unele dintre simptomele clasice ale isteriei includ: senzaţia de sufocare, tusea, paralizia membrelor, senzaţia de leşin, incapacitatea bruscă de a vorbi, pierderea auzului, uitarea limbii materne, capacitatea de a vorbi limbi străine necunoscute de pacient, stări continue de vomă fără a putea mânca ceva. Pe scurt, era o boală ce părea iraţională, care stârnea neîncredere şi era dificil de controlat.

Jean-Martin Charcot (58)

Părintele fondator al neurologiei, se ataşează neuropatologiei, latură neurologică a ceea ce va fi psihopatologia, latura psihologică a psihiatriei. În demersul său anatomo-clinic al tipologiei maladiilor, Charcot utilizează trei procedee.

Fotografia, faţă de care au manifestat interes în secolul al XIX-lea poliţiştii, oamenii de ştiinţă, este primul dintre procedee. Pentru Charcot, să privească înseamnă să înţeleagă. El va înfiinţa un laborator foto la Salpetrière şi va înfiinţa fotografia medicală. Albert Lond va conduce acest laborator. Iconografia fotografică de la Salpetrière ilustrează până la ce punct fotografia a constituit o maşinărie incitantă pentru isterie, la punerea în scenă a situaţiilor.

Al doilea mijloc folosit de maestru este hipnoza. „Isteria este condiţia hipnozei” (60). Pentru el, dacă este să hipnotizeze pe cineva, atunci acela este un isteric. În această privinţă, Şcoala din Nancy se va opune Şcolii lui Charcot.

În sfârşit, a treia metodă: prezentarea bolnavilor. Era vorba despre o prezentare ca la teatru a bolnavilor în cadrul lecţiilor de Marţi de la Salpetrière. Iconografia lui André Brouillet îi ilustrează pe maestru şi pe discipolii săi, lucru care ne aduce aminte de trăsăturile histrionice, de teatralismul descrierilor contemporane din DSM IV.

Teoriile şi concepţiile sale:

Anul 1870 marchează o turnură decisivă în opera lui Charcot. Lucrările sale fundamentale privind scleroza în plăci, scleroza laterală amiotrofică sunt încheiate. În aceste împrejurări întâlneşte Charcot isteria în circumstanţe relatate de Pierre Marie (58). Clădirea Sainte-Laure din cadrul spitalului de la Salpetrière urmând a fi evacuată din cauza stării de degradare, bolnavii mintali, epilepticii şi istericii care se aflau acolo au fost, în sfârşit, separaţi. Epilepticii şi istericii, care prezentau crize convulsive, au fost reuniţi într-o zonă specială ce i-a fost încredinţată lui Charcot.

Începând cu anul 1870, Charcot întocmeşte tabloul clinic al marii isterii, cum o numeşte, tablou care va fi retuşat, îmbogăţit, complicat şi lărgit de elevii săi. El distinge patru faze, reluate şi descrise de Freud în necrologul consacrat maestrului în 1893 (29):

Aura (durerea ovariană poate fi de asemenea un semn permanent care anunţă începutul crizei.

Atacul propriu-zis, cu strigăte, plâns, paloare, pierderea cunoştinţei, căderea urmată de rigiditate musculară, fază numită epileptică.

Urmează faza numită clonică, în care, ne spune Charcot, totul este isterie. Este vorba despre mişcările ample, contorsiuni cu caracter intenţional, gesticulări teatrale mimând pasiunea, teama, ura etc.

Faza rezolutivă, marcată de hohote de plâns sau râs.

Criza este eminamente afectivă: este o dramă pasională care se joacă, se exprimă, se exteriorizează, se lasă văzută. Geniul propriu isteriei este de a acoperi toate maladiile. Este suficient să se fixeze atenţia subiectului asupra apariţiei fenomenului pentru ca acesta să se producă.

Isteria supusă metodei anatomo-clinice reintră în cadrul ştiinţei, devine obiect ştiinţific, făcând abstracţie de subiect.

Dintre toate lucrările lui Charcot privind isteria, incontestabile sunt acelea consacrate isteriei traumatice, care vor rămâne în istorie. Isteria traumatică este fondată pe ipoteza conform căreia ideea sugerată poate persista în psihicul omului în stare de parazit, acest corp străin descris de Freud în Dincolo de principiul plăcerii, iar starea mentală din momentul şocului este comparată cu o stare hipnotică.

Hyppolyte Bernheim (58, 75)

Împreună cu Liebeault, Liegeois şi Beaunis, formează Şcoala de la Nancy, sau Şcoala sugestiei – opusă celei de la Salpetriere. El studiază hipnoza, în care vede un simplu somn produs prin sugestie şi susceptibil de a fi folosit în aplicaţii terapeutice. Simptomele isterice sunt pentru Bernheim fructele sugestiei.

În vara anului 1889, Freud petrece mai multe săptămâni la Nancy, unde venise cu un pacient un isteric teribil de distins, un tip genial  ale cărui simptome rămâneau refractare la sugestia sub hipnoză. Berhneim încearcă şi el să-l hipnotizeze pe pacient, dar nu reuşeşte să facă nimic mai mult decât Freud, cazul fiind considerat un mare eşec în epocă.

Pierre Janet (58)

Este fondatorul actualei Societăţi Franceze de Psihologie (pe care o înfiinţează în 1901) şi îşi face teza de doctorat asupra Automatismului psihologic. Pentru Janet, isteria este o boală, considerând că explicaţia isteriei prin sugestie neagă caracterul patologic al acesteia. Janet se va ataşa câmpului conştiinţei, distingând isteria ca fiind o îngustare a acestuia. El afirmă că accidentele isterice, crizele nu se datorează unor reprezentări conştiente. Ceea ce determină accesele sunt idei aflate în subconştient. Şcoala de la Salpetriere vedea deja în crizele isterice reproducerea unor traumatisme deja trăite. Insistând asupra disocierii de conştiinţă, Janet se apropie prin explicaţiile sale de dublarea personalităţii, sau ceea ce numim acum personalitate multiplă.

Această căutare a elementului patogen conduce la reconstrucţia unei biografii, a unei istorii. Janet introduce pentru prima data într-un sistem teoretic şi în psihopatologie dimensiunea istorică a subiectului.

d)       Joseph Babinski (58)

Elevul lui Charcot va încerca să demonteze teoria maestrului său. El înlocuieşte termenul de isterie cu cel de pitiatism, adică un ansamblu de tulburări psihice în cadrul isteriei, produse şi vindecabile prin sugestie. El clasifică fenomenele morbide susceptibile de a fi tratate prin persuasiune şi constituie un exemplu de categorie aparţinând nosografiei definită prin terapie. Obiecţiile ce se pot aduce teoriei lui Babinski sunt acelea că sugestia şi persuasiunea intră în existenţa noastră de zi cu zi, şi că există disfuncţionalităţi care nu au de-a face cu isteria şi care pot fi tratate prin persuasiune. Relaţia dintre bolnav şi terapeut nu poate defini o clasă de disfuncţionalităţi. Această critică este reluată de Jacobsen, care îi contestă lui Freud teoriile bazate pe discursul pacienţilor cu care acesta ajungea la un grad superior de comunicare, fără să ţină cont de faptul că această legătură de comunicare dintre isteric şi doctor este fundamentală.

Sinteza  istoricului

Retrasarea istoriei isteriei înseamnă, de fapt, rememorarea figurii maestrului pe care-l întâlneşte. Putem fi frapaţi de absenţa subiectului, a femeii, în această trecere în revistă. Nu am facut altceva decât să retrasez teoriile care s-au eşafodat pentru a da substanţă acestui subiect. Subiect, dar unei experimentări ştinţifice, medicale, obiect al cunoaşterii. Maeştrii s-au succedat cu teoriile lor: Hippocrate şi migraţia uterină, mobilitatea simptomului, Galien şi emblema demonului Evului Mediu, Sydenhan şi simularea, Charcot şi traumatismul, Bernheim şi hipnoza, Janet şi disociaţia.

Fiecare dintre ei a contribuit la vehicularea ideilor contemporane asupra isteriei. Toţi autorii sublinează plăcerea rolului de imitator în isterie: „a imita este privilegiul femeilor; este mai ales un privilegiu al istericelor. Este suficient ca o bolnavă să fi văzut odată un gest, să fi observat un act care a frapat-o, pentru ca ulterior să-l imite involuntar” Briquet (59). Dar imitarea nu este simulare. Mai târziu, în 1904, Dubois de Berne(59) va scrie: „Isterica este o actriţă pe scenă, o comediană; dar nu-i putem reproşa acest lucru niciodată, căci ea nu ştie că joaca un rol; ea crede sincer în realitatea situaţiilor”.

Figură mobilă, fantastică, indisciplinată, greu de sesizat, cu apariţii multiple şi inşelătoare acest personaj –istericul- ne face să ne punem întrebări asupra semnificaţiei sale, asupra durerii sale reale. Mobilitatea simptomului, plasticitatea prezentării sale, când demon, când figură feminină filigranată, criza isterică prezintă aceleaşi simptome de-a lungul a mii de ani. Aceiaşi criză aş zice, dar înveşmântată diferit în fiecare epocă, în fiecare societate, în fiecare teorie. Edificiul este acelaşi, diferă doar ornamentele. Iar pe acest schelet comun îşi va constitui Freud teoriile.